Un suflet de copil strigă…

Frig… 24 decembrie… Stau în faţa blocului şi ochii mei urmăresc hipnotizaţi dansul fulgilor de zăpadă. Ninge de atâta vreme că nu-mi dau seama dacă au trecut minute, ore sau zile, dacă totul e un vis sau doar realitatea crudă. Un fulg se aşază pe parbrizul murdar al unei maşini. Imaginea exprimă exact contrastul puternic dintre sărbătoarea Crăciunului şi oamenii din ziua de azi. Zăpada albă, care se presupune că trebuie să însemne puritate, este doar o ironie acidă, adresată tuturor, însă nimeni nu se oboseşte să o înţeleagă.
Deşi au dispărut, urmele ultimului copil care s-a aruncat de pe bloc se încăpăţânează să rămână blocate undeva în subconştient. Aerul este sufocant, încărcat de ură şi invidie. Câţi mai ştiu să se bucure de această perioadă? Încerc să îmi opresc lacrimile, pentru că ştiu că nu merită efortul.
Mă răsucesc pe călcâie şi urc scările, intrând în apartamentul meu. Valul de căldură mă izbeşte violent, însă mintea mea se concentrează pe foaia de hârtie de pe birou. Luând pixul în mână, încep să scriu prima şi ultima scrisoare pentru Moş Crăciun : “Vreau să fiu din nou copil… să nu mai fiu nevoită să-mi pese de atâtea lucruri ! Vreau ca din Cutia Pandorei, din care au evadat toate nenorocirile, să iasă şi Speranţa!“.
Deschid geamul şi las hârtia să zboare, mângâiată de aripile catifelate ale vântului. Mă întorc cu spatele, nevoind s-o văd cum se prăbuşeşte pe pământul îngheţat, aşteptând să fie strivită de tălpile murdare ale trecătorilor.

Books vs Teens

Citesc... devorez, pur şi simplu, toate cărţile care-mi plac. Oricum, există doar două variante: să citesc sau să mă holbez la cele 2-3 puncte negre de pe tavan (rămăşiţe ale ţânţarilor - nu, nu aia omorâţi de eM). Vorbeam cu Dy, într-o zi, când ne duceam la cursu` de "frecat corzi" despre motivele pentru care adolescenţii nu mai citesc. Cel mai important e că sunt obligaţi să facă lucrul ăsta - cartea le este, literalmente , băgată pe gât, aşa că: "Să nu mai văd o carte că mă arunc de pe bloc (tot e la modă)".
Eu cred că e imposibil ca, dintre milioanele de cărţi care există, unui adolescent să nu-i placă vreuna. Dar dacă el fuge de cărţi ca de "Monsieur-ul cu coarne"...
Ce e de făcut? Habar n-am. Ştiu doar că acele câteva "opere" pe care le urăsc din tot sufletul sunt exact alea pe care am fost obligată să le citesc.
Desigur, mai sunt şi cei care văd pisici 24 de ore din 24, specimenele care stau numai cu "Pysy" în gură. Pentru ăştia nu mai există nicio speranţă, fiindcă am impresia că "motanii" fug şi de cărţile de colorat...

PS: Nu ştiu cum de eu şi eR reuşim să postăm cam în acelaşi timp...
Telepatie;))

Cand viata bate cartea

Zilele astea,plictisindu-ma cumplit, am dat fuga la biblioteca veche a bunicilor.Carti vechi,ingalbenite de vreme,unele mai noi,dar acestea politiste( si nu pot spune ca ma pasioneaza acest gen de literatura).Din fericire,mi-a sarit in ochi un titlu:”Printul”,scris de Tudor Teodorescu-Braniste.Am terminat de citit cartea in aproape 2 zile,si asta pentru ca mi-a placut foarte mult.
Subiectul romanului este interesant si captivant,dar mai ales,mi se pare destul de realist si poate fi cu siguranta transpus si in zilele noastre. Jean-Andrei Munteanu se intoarce in mod fortat de la Paris,unde dusese o viata destrabalata,plina de petreceri,lux si lipsita de griji, la conacul sau din satul Munteni,deoarece isi risipise aproape toata averea.Aici,la conacul unde stramosii lui dusesera acelasi fel de trai,traieste in singurate,avand doi vechi slujitori.Isi formeaza o rutina pe care tine sa o respecte cu strictete,constand in somn,plimbare,lectura,coniac,somn.Desi duce o viata de pustnic in aparenta,din cand in cand invita la cina cativa oameni “mai alesi din sat”.La aceste dineuri,care sunt mai degraba o caricatura a celor de la Paris,Printul (asa cum era numit in inalta societate pariziana)isi etaleaza cu desavarsire manierele alese si zambetul automat,toate parand reflexe deprinse de-a lungul anilor.El este un om rece,insensibil,superficial,interesat doar de aparenta si de “ambalaj”.Incepe insa sa realizeze tot mai mult esecul vietii lui.Jean-Andrei incepe sa isi piarda cu adevarat mintile odata cu aceasta cruda constientizare a realitatii.In final,Printul pune capat existentei sale efemere,aruncandu-se in fata trenului Orient Express,tren care,ca o ironie a sortii se indrepta de la Bucuresti catre…Paris!
Dupa parerea mea,cartea reprezinta o adevarata epopee a existentei superficiale a oamenilor bogati,plimbati in cercurile “superioare”. De altfel,romanul lui Braniste (un autor nou pentru mine) este baza scenariului cunoscutului film al regizorului roman Sergiu Nicolaescu,”Orient Express”.
„Printul” merita citit,cu siguranta. Mi se pare realist si ceea ce e groaznic si adevarat e ca in realitate,lucrurile ar putea fi si mai grave.Viata...intrece orice limita a imaginatiei.Este posibil ca, peste ani, unii asa-zisi baroni locali de-aiurea sa se recunoască în aceste pagini...

Hidden Messages

N-am mai scris de mult timp pe-aici... sufăr de-o boală numită lene cronică şi, din păcate, chestia asta nu se prea poate vindeca. Am râs întotdeauna de unele titluri ciudate de prin ziare, am şi renunţat să le mai citesc pentru că burta mea nu mai rezista din cauza râsului... şi era un pericol mare şi pentru chestia dintre urechile mele - creieru` - Auzim peste tot : "Uite ce bluză super şi-a tras aia" sau alte derivate de la asta. Am înţeles sensul, presupun că, în cazul ăsta, "a trage" înseamnă "a lua", "a se îmbrăca cu". Ce nu pot să pricep e, cum un ziar care se pretinde a fi de mare succes să aibă un titlu atât de sugestiv : "Şi-a tras o fermă la nu-ştiu-câţi ani". Bluza da, poţi să ţi-o "tragi" - "iei" - da` treaba cu ferma stă diferit, pentru că o fermă e cam mare ca să fie "luată". Nu pot decât să ghicesc la ce se gândea "Monsieur-ul" care a scris respectivul articol. Vorba aia: "Frumoasă tară avem, păcat că-i locuită..."

Din ciclul: Hai să ne omorâm

Glasul notelor mici. Chemarea asfaltului

N-o să pricep niciodată ce e în mintea ăstora... nu că m-aş chinui să o fac, dar deja mă enervează să aud peste tot: "Ai auzit, mă, de ăla? S-a aruncat de pe bloc. Cică avea note mici..."
Ca să-i citez pe aia din Grey`s Anatomy: "Seriously????"
Înţeleg, există persoane care au, cu adevărat, probleme, dar asta nu le dă dreptul să facă fâl-fâl prin faţa geamurilor noastre.
Sunt unii părinţi care vor ce-i mai bun pentru copilul lor, dar de fiecare dată când odraslele iau câte-o notă mică, încep să ţipe şi să ameninţe. Şi asta înseamnă că ele trebuie să se urce pe un bloc de 10 etaje şi să se arunce, pentru că "nu mai au ce căuta pe lumea asta" ? Nu mai bine se duc şi le spun: "Bă, voi m-aţi făcut! Aşa că aveţi 2 variante: Ori mă acceptaţi aşa cum sunt, ori vă duceţi la şcoală în locu` meu să vedeţi şi voi cum e, ori vă duceţi dracu! Oups, sunt trei variante..."
N-o să mai bat mult câmpii pe tema asta, pentru că nu prea are rost. Oricum, în timp ce scriu eu toate astea, 10 elevi concep, probabil, scrisorile de adio...