Un suflet de copil strigă…

Frig… 24 decembrie… Stau în faţa blocului şi ochii mei urmăresc hipnotizaţi dansul fulgilor de zăpadă. Ninge de atâta vreme că nu-mi dau seama dacă au trecut minute, ore sau zile, dacă totul e un vis sau doar realitatea crudă. Un fulg se aşază pe parbrizul murdar al unei maşini. Imaginea exprimă exact contrastul puternic dintre sărbătoarea Crăciunului şi oamenii din ziua de azi. Zăpada albă, care se presupune că trebuie să însemne puritate, este doar o ironie acidă, adresată tuturor, însă nimeni nu se oboseşte să o înţeleagă.
Deşi au dispărut, urmele ultimului copil care s-a aruncat de pe bloc se încăpăţânează să rămână blocate undeva în subconştient. Aerul este sufocant, încărcat de ură şi invidie. Câţi mai ştiu să se bucure de această perioadă? Încerc să îmi opresc lacrimile, pentru că ştiu că nu merită efortul.
Mă răsucesc pe călcâie şi urc scările, intrând în apartamentul meu. Valul de căldură mă izbeşte violent, însă mintea mea se concentrează pe foaia de hârtie de pe birou. Luând pixul în mână, încep să scriu prima şi ultima scrisoare pentru Moş Crăciun : “Vreau să fiu din nou copil… să nu mai fiu nevoită să-mi pese de atâtea lucruri ! Vreau ca din Cutia Pandorei, din care au evadat toate nenorocirile, să iasă şi Speranţa!“.
Deschid geamul şi las hârtia să zboare, mângâiată de aripile catifelate ale vântului. Mă întorc cu spatele, nevoind s-o văd cum se prăbuşeşte pe pământul îngheţat, aşteptând să fie strivită de tălpile murdare ale trecătorilor.